Nu credeam vreodată că voi ajunge să scriu aceste rânduri, vorbind la trecut despre Maestrul György Tözser. Ieri, vestea morții sale a lăsat fără cuvinte comunitatea iubitorilor de matematică, așa cum m-a lăsat și pe mine... Avalanșă de amintiri și fapte, cărora poate nu le-am dat importanță sau nu le-am văzut ”rostul”, au acum altă greutate.
Mi-am amintit cum ne-am cunoscut, în urmă cu ceva ani, prin 2014 parcă. Vizitând expoziția Dürer la Cluj, m-am trezit în cutia poștală cu o carte poștală ilustrată reprezentând ”Melancolia II” având câteva rânduri scrise îngrijit. Îmi amintesc și acum textul: ”M-ați surprins nițel cu lipsa dumneavoastră de reacție la postarea mea...”. Cel ce avea să-mi devină Mentor îmi reproșa, voalat, lipsa de reacție la o postare despre existența ”Melancoliei II” a marelui Albrecht Dürer. Recunosc, deși fascinat de celebra ”Melancolia I” nu am realizat că nu are sens să-ți denumești astfel opera dacă nu ai de gând să continui. Adică acel ”I” nu-și avea rostul decât dacă urma un ”II”... Au urmat lungi discuții, fie pe messenger fie la telefon. Mi-am dat seama că am un interlocutor cu o vastă cultură generală, un mare iubitor al Matematicii și în special al Geometriei. Ușurința cu care făcea raționamente, desele invocări ale unor mari personalități ca Pitagora, Iamblicos, Euclid, Arhimede, Platon, Leonardo Da Vinci, Luca Pacioli, Fibonacci, Albrecht Dürer, Dimitrie Cantemir, Eminescu, Mathila Ghyka, Constantin Brâncuși, Mario Livio, Solomon Marcus etc., fascinația față de numărul de aur, solidele platonice sau de Tetraktys-urile lui Pitagora ori credința nestrămutată că Geometria trebuie să facă parte din cultura generală ca una dintre ”artele liberale”, mi-au creionat un mare gânditor căruia i-am spus în curând Maestru.
Îndrumat de el am început să citesc din ”clasici”. De atunci iubesc ”numărul de aur” și dodecaedrul regulat, construcțiile geometrice. De atunci îl iubesc pe Dürer, pe Luca Pacioli și pe Da Vinci; de atunci îl citesc cu plăcere pe Mathila Ghyca sau încerc să-l înțeleg pe Brâncuși. Și Doamne, ce universuri fascinante mi s-au deschis! Și cât de ușor îmi e acum să învăț și să predau matematica.
Nu-i plăcea să-i spun ”Maestre”, avea o modestie ce numai oamenii mari o au. Și era de o ironie fină cum numai cei cu adevărați Luminați pot avea. Ca om, ca muritor, avea și el problemele lui, ca noi toți de altfel. Dar se hrănea neîncetat din adevărata Cunoaștere.
Iar când l-am cunoscut în persoană, la Oradea, în vara anului 2019, înainte ca pandemia să ne schimbe radical viața, am fost cutremurat pur și simplu de simplitatea sa. Și de bunătatea ce izvora din ochii săi. Doamne câte discuții la masă, la o cafea! Câte întrebări din partea mea, a învățăcelului și ce magistrale răspunsuri din partea lui, a Maestrului. Și cât tact de a conduce discuția prin Cultură, Artă, Filozofie și...Matematică, spre a-și argumenta mai bine ideile. L-am iubit pe acest Om! L-am iubit cu numai pe un Maestru îl poți iubi.
A acceptat fără să clipească când i-am propus să-mi pozeze. Aveam nevoie de un cadru pentru proiectul fotografic la care lucram - ”Viața este Viață”. Nu știu ce mi-a venit dar i-am spus. ”Maestre, haideți să refacem ”Lecția de geometrie” a lui Jacopo de Barbari”. În naivitatea mea am comis o impietate. Cum să-l copiezi pe Jacopo de Barbari? Cum să încerci măcat să gândești că-l ai în cadru pe Pacioli? Târziu mi-am dat seama de asta, el știa de la început. dar m-a iertat! M-a privit cu un surâs ivit în colțul gurii și mi-a dat întâlnire pentru a doua zi, la el acasă. Apartamentul modest era plin de cărți. Și nu orice cărți, toate una și una. Iar printre cărți zeci de corpuri platonice, sau alte poliedre convexe sau stelate. Știați că dacă vrei cu adevărat să cunoști un om atunci trebuie să-i vezi camera de lucru? Nu cred că se putea un decor mai potrivit pentru ce avea eu nevoie. Ca un elev de data acesta ce asculta de profesorul lui, a stat cuminte și mi-a pozat. Sigur, am creat scena, punând accent pe elementele de decor: poliedrul stelat de pe raft, Maestrul și dodecaedrul din sârmă formau o diagonală ce se termina spre cartea lui Arhimede. Nu au lipsit din cadru echerul și compasul, fără nicio altă aluzie.
Am fost atât de mândru de această fotografie, chiar dacă fotografii profesioniști m-au criticat ulterior că am încălcat regulile... Parcă-l aud pe Maestru râzând ”hi, hi”... Nu a agreat regulile niciodată, a fost un rebel, un nonconformist. Și-a trăit Viața cu intensitate, fără să-i pese deloc de cei din jur. Și am fost atât de bucuros când, la plecare, mi-a dat într-o plasă de nailon tot ce iubea el mai mult: corpurile platonice. Nu, nu puteam să-l refuz! Le-am dus acasă și acum sunt la loc de cinste în Cabinetul de Matematică ”Ioan Mocan” de la Colegiul Tehnic ”Alesandru Papiu Ilarian” Zalău. Sunt la loc de cinste, printre cărți de matematică, alături de două tablouri reprezentând ”Melancoliile” lui Dürer.
Am primit și o carte scrisă de Maestru. Titlul, incitant de altfel ”Clubul Inorogilor. Scurt tratat de serendipitate”, ascunde o lectura captivantă prin universul fascinant al preocupărilor lui. Îmi permit să citez din capitolul ”Despre inorogi”: ”Doresc a lămuri cât mai bine posibil MODELUL INOROGULUI UMAN, adică al acelui OM care, conform unei accepțiuni cvasiunanime, este considerat excelent - dacă nu chiar GENIU. E-o mică problemă prin preajma oamenilor de geniu: nu prea-i înțelege lumea. Lumea, societatea contemporană. Motivul neînțelegerii rezidă, evident, în DIFERENȚĂ, în deosebire. Urmarea firească a deosebirii este CONTRADICȚIA, iar după acesta nu-i de mirare că survine CONFLICTUL. [...] Aș exemplifica prin câteva nume cunoscute: Giodano Bruno, Miguel Servet de Villanova. Socrate, Galilei, etc. oameni care au diferit mult de contemporanii lor, au intrat în contradicție cu aceștia și conflictul a devenit letal / fatal pentru cei amintiți. [...] Nu mă strofoc să caut o definiție fără cusur a individului considerat geniu; îi numesc simplu și comod INOROGI pe acei oameni care se potrivesc - după părerea mea - modelului de ”spărgători de tipare”.
Oare și-a dat seama Maestrul că și-a făcut autoportretul?
Câte nu ar mai fi de spus. Cât s-a bucurat când, în expoziția de la Oradea la care l-am invitat, am expus o fotografie, realizată într-un moment de inspirație, în care DODECAEDRUL primit de la el își deșiră umbra pe o sferă de piatră... Cât s-ar fi bucurat să știe că ce a sădit încolțește!
Mai trebuie spus ceva: György Tözser, la fel ca Don Quijote, s-a luptat cu ”morile de vânt”. Marea lui supărare era legată de faptul că într-o Românie ce se vrea a fi educată, din programa școlară de geometrie au fost scoase referirile la corpurile platonice. A făcut zeci de petiții la instituțiile statului, însă la fel ca personajul lui Cervantes s-a declarat înfrânt...
E nedrept că azi, vorbim la trecut despre MAESTRUL INOROG! E nedrept că Viața a fost nedreaptă cu el. La fel ca mine simt poate toți aceia care l-au cunoscut. Și, poate la fel ca mine, toți cei care l-au iubit, atunci când vom merge la mormântul său, îi vom duce în loc de flori, corpuri platonice. Eu, am să-i duc un DODECAEDRU!
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace, Maestre!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu