Hoinar prin Sălaj: tură foto de vară

Mi-a fost dor de o tură foto! Și cum am ratat primăvara, abia am așteptat ocazia să o zbughesc! Nici nu conta unde, oriunde aș merge în județul acesta am mereu ceva de văzut. Sau, de ce nu, de revăzut. Ei bine, ce mi-am zis eu: ”hai să revăd dealurile sălăjene din dreapta Văii Zalăului”. Zis și făcut, am ieșit din oraș și în centrul Crișeniului, am virat stânga pe lângă Biserica Reformată. Și după ce m-am răcorit la fântâna arteziană, am luat drumul ce m-a scos din sat. Valea Zalăului era în fața mea ademenindu-mă cu dealurile ei molcome. Trebuie să le vezi măcar o dată, ca să-l înțelegi pe Ady Endre: ”Hepehupás, vén Szilágyban”.

”În Sălajul vechi, cu hârtoape, / sub șapte pruni frunzare,/ Sufletul a stat un mileniu.” - așa-și începe Ady Endre poezia ”Hepehupás, vén Szilágyban”. Desigur, e greu de tradus în limba română acel cuvânt ”Hepehupá” ce a dat și numele revistei de cultură a comunității maghiare din Sălaj. Noroc că limbajul fotografic nu trebuie tradus, ba mai mult, ajunge o imagine pentru o mie de cuvinte...

Nu e prima dată când merg pe acest drum ce o ia prin hotar, paralel cu Valea Zalăului și cu șoseaua super aglomerată ce se zărește în stânga. Aici e liniște și pace și nu e atât de cald ca și pe asfaltul încins la soare. Plus că holdele de cereale sau pășunile întinse te ademenesc la tot pasul. Opresc de câteva ori, îmi fac de lucru cu niște spice de grâu ce nu prea vor să stea la pozat, clătinându-se mereu în adierea vântului. Ai avea ce învăța de la spicul de grâu: cel plin, stă aplecat, smerit, iar cel gol, e trufaș, ridicat deasupra celorlalte.  Altădată era animație pe aici: șorecari comuni, sfrâncioci roșiatici, codobature albe sau chiar și câte un stârc cenușiu. Acum e liniște, doar două prigorii, ca niște avioane colorate, survolează albastrul cerului abia pătat de câțiva nori. 

Biserica din dreapta, de peste dealuri îmi face cu ochiul și dacă până acum  nu știam încotro să mă duc, acum m-am hotărât: o să revăd Herecleanul. Zis și făcut, când ajung la primele case, fac dreapta și urc în sat. Satul se întinde pe versantul dealului și, ca mai toate satele ”civilizate” are toate ulițele asfaltate. Mă aventurez când pe una, când pe alta, căutând din priviri case vechi sau elemente de arhitectură pentru care să merite să opresc și să declanșez aparatul de fotografiat. Sunt tot mai puține case vechi, marea majoritate a caselor sunt moderne. Desigur, viața merge înainte și e normal ca oamenii să-și dorească și la țară confortul de la oraș, dar nu e pentru mine. Eu caut altceva...

Urc pe un drum care mă scoate afară din sat și când trec pe lângă șirul de pruni îmi amintesc că am mai fost pe aici. Atunci am ajuns până la păduricea cu antenele de telecomunicații. Acum mă opresc la răstignire. Îmi plac aceste troițe, cruci mari de lemn sau răstigniri cum îmi place să le spun. Iar cele din hotar au un farmec aparte. Îmi fac de lucru cu niște gâze ce erau atrase de scaiul vânăt. Bine că știu unde găsesc scai vânăt, e bun de leac. Cu ochii după gâze nici n-am simțit cum soarele mă pârlește după ceafă. Ridic privirea și mă minunez. Se vede până departe spre Măgura Șimleului. Doamne, ce fain e aici!

Îmi iau doza de verde și de albastru și revin în sat. Mai dau o tură pe ulițele asfaltate. Interesant este că aproape din orice unghi, biserica se vede peste dealuri, printre case. Oare de ce se construiau bisericile pe dealuri? Satul pare pustiu, de-ți vine să întrebi: ”unde-s oamenii”? 

Cobor spre Valea Zalăului și în loc să ies la drumul european, prefer tot varianta lăturalnică, drumul pietruit paralel cu Valea Zalăului. Curând ajung la intersecția cu drumul 110A ce duce spre Guruslău. Deși Monumentul lui Mihai Viteazul îmi face cu ochiul, prefer de data acesta să-l ignor. Am mai fost de câteva ori și acum e prea cald. Plus că e riscant să te întâlnești cu amorezii care n-au unde se duce decât acolo, la monument, transformând zona într-un bordel în aer liber. Știu ce am să fac, am să merg prin Guruslău și Coșeiu, până la marginea județului.

Și în Guruslău am mai fost, ba chiar l-am vizitat pe îndelete, ghidat de doamnele de la Centrul de Informare Turistică. Acum mă opresc totuși la câte o casă veche sau la câte o biserică. 

Mă bucur că am dat de case ce au ornamente interesante, unele de inspirație solară. Le caut, sau mai bine zis le vânez, pe oriunde mă duc. Cândva, poate voi scrie o carte... Însă până atunci le fotografiez și mă întreb, oare cum de nu le-am văzut până acum? Uite, aici e Ochiul lui Dumnezeu într-o formă stilizată, dincolo e un ancadrament frumos la ferestre, ornat cu inimioare.

Las satul în urmă și urc până la răspântia de drumuri. După părerea mea, e cel mai frumos loc din Sălaj. O părere subiectivă, desigur. De fapt, mă surprind spunând asta pe fiecare coamă de deal pe care ajung. Dealurile se văd, unul după altul în dungi galbene și verzi date de parcelele de teren cultivate fie cu lucernă sau porumb, fie cu cereale. Departe, într-un lan de grâu în care utilajele agricole au lăsat adevărate cărări, un copac singuratic. Ce frumos este! Indicatorul arată în stânga drumul ce duce spre Coșeiu și Archid, iar în dreapta drumul ce duce spre Dioșod și Bocșița. Nu stau pe gânduri și o iau la stânga. 

Furat de peisajul mirific ce se derula pe partea dreaptă, pe dealul supă care se ascunde Dioșodul, mă trezesc repede în Coșeiu. Decid să nu mă opresc acum în sat, să merg mai departe spre Archid. Aici am fost atras de cele câteva case vechi, ce par încremenite în timp. În toate hoinărelile mele, mă preocupă casele vechi, monumentele sau bisericile. Nu voi fotografia niciodată o casă mândră, cu geam termopan. Am să revin în acest sat, special pentru a-i străbate ulițele. Dar acum, vreau să merg mai departe.

De când hoinăresc prin Sălaj, întotdeauna am vrut să-i ating limitele. Să ajung la acele delimitări (arbitrare) dintre județe. De ce spun arbitrare? Pentru că de exemplu, o zonă etnografică bine închegată cum este Țara Codrului, este fragmentată între trei județe ceea ce nu este chiar în regulă. Am fost mereu fascinat de granițe, de frontiere, de delimitări, fie ele și între județele patriei. Așa că, la prima intersecție am luat-o spre stânga, urmând drumul spre Hodod. Dacă aș fi luat-o spre dreapta aș fi ajuns la Bocșița și Chilioara. Am de gând să revin și în acele sate. Inspirată alegere, peisajul la limita județului este de-a dreptul superb. 

Mereu m-am lăudat cu drumurile bune din Sălaj. Dar niciodată nu am înțeles de ce la limitele dintre județe trebuie să existe bucăți de drum neasfaltat. Să fie acesta un no man's land ? Și aici e un kilometru de drum pietruit, exact până la tabla care citită din cealaltă parte anunță că intri în județul Sălaj. Indicatorul cu județul Satu-Mare nu există. În schimb, asfaltul proaspăt (probabil de anul trecut) își spune clar că ai intrat în alt județ. Acum îmi permit o glumă: ce ar fi să mutăm indicatorul cu Sălaj înapoi cu 1 km, să rămână bucata aia de drum neasfaltat la sătmăreni? În orice caz, ce impresie își fac cei care intră din județul vecin în Sălaj? 

Am ales să merg până în Hodod și pentru că, în trecut, această regiune făcea parte din Sălajul interbelic, care la rândul lui era croit pe Varmeghia Sălajului (ce nefericită traducere, din maghiarul Szilágy varmégye; nu mai bine am fi spus Comitatul Sălaj?). Hodod (în maghiară Hadad și în germană Kriegsdorf) are o istorie interesantă. Atestat documentar la 1334 devine oraș-târg la 1482. Populația decimată de războaiele duse de Rákóczi și epidemia de ciumă din 1742 va duce la depopularea satului, însă contele Wesselényi aduce coloniști germani. la recensământul din 2011 mai existau 18 germani declarați.

Să lămurim puțin ramurile familiei Wesselényi. În 1584, principele István Báthory îi dă domeniul în posesiune lui Francisc Wesselényi, consilier al principelul. Două secole mai târziu, familia Wesselényi  avea să se despartă în ramura 

de Hodod prin Francisc Wesselényi și ramura de Jibou prin István Wesselényi. În localitate există două reședințe nobiliare, una numită Conacul Degenfeld după numele ultimului proprietar înainte de naționalizare, cealaltă fiind ansamblul  Wesselényi. 

Am oprit doar la Conacul Degenfeld, construcție în stil eclectic, ridicată de familia Wesselényi în sec XIX. Din spatele gardului ce împrejmuiește proprietatea am realizat câteva fotografii. Ce frumos e blazonul familiei! Și terenul din fața conacului, proaspăt cosit, aduce cu peluzele din fața marilor reședințe nobiliare. O lume dispărută...

 

Știam că aici există o Biserică Reformată, care în urmă cu 2-3 ani, era într-o stare avansată de degradare. Am vrut să văd în ce stadiu este acum biserica. Ca și data trecută, m-a surprins în mod neplăcut crăpătura adâncă din zidul bisericii. E ca o rană deschisă ce nu pare să se mai vindece. Se pare că alunecările de teren sunt vinovate, pentru că în pliantele de promovare turistică se arată că nava bisericii a fost complet refăcută în urmă cu 10 ani! 

Nu îndrăznesc să intru în biserică, e plin de schele care încearcă să susțină tavanul și pereții. Fac totuși un ocol, jucându-mă cu Soarele ce se ascundea după turnul bisericii. Pe cealaltă parte sunt uimit să constat că lipsește un întreg perete. În schimb, în zona corului, pereții par a fi rezistenți, ferestrele cu ancadrament gotic părând intacte.

În fața bisericii se află un monument al eroilor căzuți în cele două războaie mondiale, iar poarta de acces în curtea bisericii este decorată cu frumoase modele geometrice și florale. 

Mă mai învârt puțin pe ulițele satului căutând case vechi, apoi decid că e timpul să fac cale întoarsă, spre casă. Noroc că drumul e foarte bune, așa că cei 45 de kilometri îi pot face lejer într-o oră. 

Așa cum mi-am propus, m-am oprit puțin prin Archid - să văd câteva case vechi și de asemenea, în Coșeiu - să revăd biserica reformată și turnul clopotniță. Am remarcat, acum, pentru prima dată, un ornament interesant pe o casă, chiar la panta dealului ce duce spre biserică. Trei păsări pe un fel de arbore, a cărui crengi formează în partea mediană o inimă întoarsă. Să fie o reprezentare a păsărilor sufletului? 

Abia acum resimt căldura de afară. E drept, pe dealuri și prin sate, aerul e mai respirabil parcă decât cel din oraș, dintre betoane. Cerul albastru e pătat de nori albi, pufoși. Cine știe, poate că în zilele următoare, norii își vor da mâna și vor aduce ploaie binecuvântată. Până atunci însă, mă bucur de vremea frumoasă și de drumul spre casă. M-am convins, încă o dată, de frumusețea locurilor acestea. Și, vorba poetului: ”În Sălajul vechi, cu hârtoape, / sub șapte pruni frunzare,/ Sufletul a stat un mileniu.”