Țipătul în nuanțe de albastru al artistei Raluca Rișco

Am avut privilegiul de a asista la montajul expoziției artistei Raluca Rișco, care a expus la ”Curtea Artiștilor”. Îmi formasem cândva o părere (nu tocmai bună) despre arta contemporană, părere ce mi-a fost dată peste cap când am realizat că, cel puțin în cazul expoziției ”Ora 8 - 04.12.1991”, acest gen de artă este mai mult decât un moft. Este de fapt un mod de a te deschide ca artist, față de potențialii tăi privitori. Căci nu-i artist acela care nu vrea să-și expună creațiile în public. Am ezitat să merg la vernisaj, crezând că am văzut tot ce era de văzut. Însă acum, mă bucur că am luat decizia corectă de a fi prezent. Și de când am asistat la eveniment mă tot gândesc cum aș putea defini expoziția fără să folosesc formularea devenită clișeu - ”o altfel de expoziție”.

Da, într-un fel a fost ”o altfel de expoziție”. Și pentru spațiul ales dar și pentru modul în care s-a reușit, într-un mod armonios, să se împletească expunerea propriu-zisă a tablourilor cu proiecția de film, cu codurile QR și cu instalațiile montate. 

”Mami, de ce sunt mâzgălite desenele?” întreabă un copil, în timp ce se lasă tras de mâna mamei prin fața șevaletelor pe care Raluca și-a expus de fapt trăirile. Zâmbesc amar și-mi vine să-i spun: ”pentru că așa e viața, mâzgălită”. Dar tac, privesc și mă înfior. Numai cine nu a trecut prin spitale s-ar putea să nu înțeleagă ce a vrut artista să spună. Căci, prin tot ce am văzut azi, în acea hală ce iată, începe să se obișnuiască cu evenimentele artistice, acesta este sentimentul predominant. Te înfiori pur și simplu!

”Lucrările mele vorbesc despre experiențele mele. Titlul expoziției este Ora 8 - 04.12.1991, este data mea de naștere iar în față e ora 8, oră la care eu am avut anumite experiențe medicale.”  -  sunt cuvintele cu care doamna profesoară Raluca Rișco își începe prezentarea expoziției. Direct, fără ocolișuri, așa cum de altfel se exprimă și din punct de vedere artistic. 

Doamna profesoară Laura Galvacsy a prezentat publicului expoziția spunând de la început: ”Este foarte, foarte ușor să vorbești despre ceva autentic, despre ceva asumat. Pentru că asta face Raluca, este un exercițiu de asumare și de autenticitate. Este vorba despre folosirea propriului corp ca mijloc de exprimare artistică și este vorba despre emoții.”

Exponatele pot avea asupra celui ce le privește ”un puternic impact emoțional” - dacă e să folosim un alt clișeu. Fiecare dâră de culoare e încărcată de emoția artistului care are curajul de a se afișa public. Fie că vei vedea buze cusute, ori flacoane de perfuzii în tablourile expuse, sau seringi medicale din care curge sângele albastru în instalația ingenios agățată în tavan, Raluca Rișco vrea să ne arate că de fapt, Viața va învinge, în ciuda tuturor greutăților întâlnite în curgerea ei prin noi. 

Așa cum bine remarca Laura Galvacsy, opera Ralucăi Rișco este strigăt, țipăt și te duce cu gândul la Edvard Munch, deși sunt diferențe stilistice remarcabile. Însă la fel cum în celebrul tablou, unul dintre cele mai scumpe din lume, nu personajul reprezentat este cel ce țipă ci el este cel care percepe țipătul altcuiva, și aici, nu Raluca este cea care suferă ci noi, privitorii, care fără să o cunoaștem suntem tentați să o judecăm. ”Țipătul” albastru al Ralucăi Rișco este de fapt ecoul văicărelilor noastre în fața lecțiilor pe care ni le dă viața. 

Nuanțe de albastru

Evenimentul pus în scenă de artista Raluca Rișco marchează o premieră la ”Curtea Artiștilor” așa cum bine a remarcat Darius Prodan. Are loc prima proiecție de film, e drept, scurt film documentar. Pe unul dintre pereți, pe tot parcursul în care publicul a vizitat expoziția, s-au derulat imagini în care protagonista era Raluca Rișco. Era surprinsă în diferite ipostaze de exprimare artistică în studioul ei. Nu de puține ori am văzut cum grupuri de tineri privesc atenți imaginile de pe ecran. Apoi, la final, Raluca ne-a îndemnat pe toți cei prezenți să urmărim filmul. S-a așternut liniștea și toți cei prezenți am urmărit documentarul ”Nuanțe de albastru” realizat de David Eșanu.

”Albastrul este cea mai rece dintre culori și, în valoarea sa absolută, cea mai pură. O suprafață colorată în albastru încetează să mai fie o suprafață, un zid albastru nu mai este un zid. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastrul este un drum al infinitului în care realul se transformă în imaginar”.

Realizat cu măiestrie, documentarul o prezintă pe Raluca Rișco așa cum e ea, fără niciun fel de retuș de pensulă. ”Astea-mi și plac. Din asta mă hrănesc, din mâzgăleală și atât. Eu nu vreau să pictez frumos, frate; eu vreau să pictez cum pot. Nu vreau să înfrumusețez niște lucruri prin academicisme și prin chestii din astea. Dar nu să fie perfect, eu nu vorbesc de perfecțiune, adică serios? Nu-mi place ideea de a mă integra în ceva ca să placă cuiva. Și am ajuns la concluzia că nu o să fac nimic din ceea ce fac ca să placă cuiva” - spune Raluca în ceea ce s-ar putea numi testamentul ei artistic.

De altfel, peste tot în hala în care a avut loc vernisajul, lângă pânzele Ralucăi, sau separat pe măsuța cu degustări, întâlneai un QR-code care odată scanat te ducea spre pagina de youtube unde este postat documentarul.

Trebuie spus că acest film documentar, realizat în anul 2020, a participat deja la câteva concursuri de profil: Toronto Independent Film Festival of Cift (2021 - pe lista finaliștilor), ClujShorts (2022 - pe lista selecțiilor oficiale), Guangzhou International Documentary Film Festival (2021 - pe lista selecțiilor oficiale). 

A mai fost ceva ce mi-a plăcut mult: seria de pânze de mici dimensiuni, ”mâzgălite”, așezate voit direct pe pardoseala neprietenoasă a halei. Puse intenționat ”să te împiedici de ele” în periplul tău prin expoziția. La prima vedere nu observi mari diferențe, e ca și cum artista ar fi vrut să urmeze același tipar. Ici colo se observă ceva ce aduce a buze cusute. Da, despre asta este vorba. Despre traumatizanta experiență prin care a trecut Raluca. E ca și cum cineva ar fi vrut să-i oprească strigătul în nuanțe de albastru, cum altfel decât cosându-i buzele. 

Și pentru ca experiența artistică să fie completă, pe un stâlp al halei, dintr-un mini videoproiector, imaginile se derulau una după alta. Așa se putea observa metamorfoza artistică a acestor tablouri.

Raluca Rișco este o învingătoare! Acesta a fost sentimentul cu care am plecat de la eveniment. Este o lecție de viață, un exemplu de dat tinerei generații și până la urmă tuturor celor care cârcotim zi de zi. Mulțumim Raluca Rișco!

Dacă nu ați fost la vernisaj, aici puteți urmări un scurt filmuleț realizat cu această ocazie.