Gala MERITO 2026 - De ce eu?

M-am întors de curând de la Gala MERITO 2026, unde am fost premiat alături de alți 11 colegi din țară. Și nu premiul a contat cel mai mult, deși din punct de vedere emoțional a fost aproape copleșitor, ci faptul că acest premiu e și „biletul” de acces în selecta Comunitate MERITO! Gala MERITO a fost parte a evenimentului Romanian Business Leaders Summit și s-a desfășurat la impresionantul hotel JW Mariott din București. Încă copleșit de emoții, încerc pe parcursul a două episoade să depăn câteva din gândurile ce-mi zburdă prin minte. O fac cu recunoștință pentru cei care au considerat că MERIT O astfel de onoare. 

pe podiumul Galei MERITO. Credit foto: Ionuț Stoica & echipa și Eliza Patrichi

De ce eu?

Te-ai făcut profesor fie că la absolvirea facultății n-ai avut altă alternativă, fie pentru că ți-ai dorit asta de mic. În cazul meu, la terminarea Facultății de Matematică și Informatică a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, a fost un mix din cele două: într-un fel mi-am dorit să fie profesor de matematică, grație modelelor pe care le-am avut - doamna profesoară Lucreția Bordaș în gimnaziu și domnul profesor Florian Tuduce în liceu - dar și pentru că ideea de a face cercetare sau de a rămâne în cadrul facultății nu-mi surâdea deloc. În vara anului 1995, atunci când mi-am dat seama că trebuie să-mi dau licența dar și să mă pregătesc pentru titularizare, mi-a fost greu. Însă nu m-am lăsat și cu puțin efort, am reușit să-mi susțin examenul de licență și apoi concursul de titularizare. Prin urmare, cu acte în regulă, iată-mă profesor la Colegiul Tehnic „Alesandru Papiu Ilarian” din Zalău (fostul Liceu Industrial nr. 1), API cum este cunoscut în comunitatea locală.

De ce am rămas profesor timp de 3 decenii? E greu de răspuns în câteva rânduri... Și oricum de-a lungul anilor, aș fi dat de fiecare dată un alt răspuns. La un moment dat aș fi zis că rămân profesor pentru că și soția mea e profesoară; altădată aș fi spus ”dar ce știu să fac altceva?”; iar mai apoi aș fi spus ”îmi place ceea ce fac”. Acum, dacă mă întreabă cineva de ce am rămas profesor, aș spune ”pentru că-mi iubesc elevii, pentru că știu că pot să-i ajut!”

În toți acești ani (devine din ce în ce mai greu și să-i numeri), mi-am văzut de treabă. Mi-am văzut de orele mele, de lecțiile mele. Da, uneori ”am ieșit din rând” pentru că matematica trebuie să fie ancorată în practică, așa că mi-am permis să-mi scot elevii din sala de clasă pentru diferite activități: experimentul lui Eratostene, Ziua numărului Pi, lecții la cadranul solar (API este prima școală din Sălaj care are un cadran solar realizat de elevi). Alteori am încercat să-i implic pe elevi în tot felul de proiecte editoriale: am editat cu ei revista de astronomie @ldebaran (doar 2 numere), apoi revista de matematică și informatică „MI API” - revista celor (cu)minți și recent revista „Orizonturi Științifice” (în colaborare cu colega mea, doamna profesoară Mariana Banto). 

în holul sălii profesorale. Credit foto: Doria Drăgușin

O spun cu mâna pe inimă, ceea ce am făcut la clasă și în afara ei a fost total dezinteresat. Ceea ce vrea să spun, n-am așteptat niciodată nicio răsplată de la nimeni. Mulțumirea din ochii elevilor mei (nu toți, desigur), aprecierea unor foști elevi dar și părinți, a fost de ajuns. 

Atunci când a fost greu - trebuie spus deschis că în cariera unui dascăl sunt și momente grele, în care îți vine să lași totul baltă - am încercat să-mi revigorez activitatea grație pasiunilor mele. A fost o vreme când am călătorit mult și am simțit nevoia să împărtășesc și cu alții experiențele acumulate (așa s-a născut acest blog). Apoi mi-am descoperit pasiunea pentru fotografie și am încercat să mă perfecționez în acest domeniu. Aici m-a ajutat „ochiul de matematician”, întotdeauna am văzut fotografia ca pe un mijloc de exprimare (nu neapărat artistică, deși am cochetat și cu arta fotografică), ca pe un mod în care reușesc, prin simbolistică, să fac de fapt...matematică. M-a atras fotografia etnografică, fotografia wildlife (mai ales birdwatching-ul), fotografia de arhitectură. Proiectul fotografic „Hoinar prin Sălaj” mi-a permis să descopăr cât de minunat este acest județ uitat de lume, cât de frumoase sunt bisericile de lemn, ce frumoase peisaje avem. Am citit mult, de la literatură la cărți de popularizare științifică, de la carte de metodică și specialitate la filozofie și...poezie. Cred și o spun răspicat, elevul care nu citește (cărți fizice nu în format digital) nu are cum să performeze la matematică, căci mintea se dezvoltă prin lectură. 

pe puntea din curtea școlii. Credit foto: Doria Drăgușin

Experiența didactică din ultimii ani, mai ales colaborarea cu compania TenarisSilcotub, prin Proiectul tehnic „Roberto Rocca” (proiect prin care încercăm să facem o altfel de matematică pentru elevi de clasa a XI-a de la învățământul tehnic) mi-au deschis noi orizonturi. Și, cel mai important, m-au reconectat cu elevi proveniți din licee diferite și medii diferite și m-au scos din zona de confort. Cursul de formare „DataMathLab” al celor de la Aspire Teachers, a fost o altă formă de (re)conexiune cu profesori de matematică din țară. Le sunt recunoscător doamnelor profesoare Ariana Văcărețu și Marilena Faiciuc pentru claritatea discursului.

Bun. Ceea ce am descris mai sus, nu e cine știe ce, poate fi activitatea oricărui dascăl din această țară. Și credeți-mă, cunosc câțiva profesori dedicați, adevărate modele de urmat. Așa că, nu pot reda în cuvinte cât de surprins am fost, atunci când am primit un apel necunoscut pe la jumătatea lunii martie. O voce caldă de femeie, m-a anunțat că sunt „pe lista scurtă” pentru Gala MERITO din 28 aprilie și că voi fi contactat de colegii ei. Era doamna Măriuca Talpeș, cofondator alături de Florin Talpeș a companiei Softwin ce are ca principal activ Bitdefender. Ce listă scurtă? Ce Merito? De ce eu? Auzisem de Merito, la Zalău sunt două harnice învățătoare ce fac parte din comunitate: doamnele profesoare pentru învățământul primar Anca Tăut (Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”) și Ioana Baboș (Școala Gimnazială „Gheorghe Lazăr”). Cu amândouă am derulat diferite proiecte, amândouă au fost cu clasele lor la activitățile extrașcolare pe care le-am derulat. Iar de când sunt pe funcția de director la CCD Sălaj, am participat „oficial” la activitățile Asociației Învățătorilor din Sălaj. În afară de asta, altă conexiune cu MERITO n-am avut. 

Procesul de selecție

Luat prin surprindere de telefonul primit, nu mi-am amintit pe moment data mobilității Erasmus pentru care aveam deja luate biletele de avion, așa că am crezut că mă extrag din „ecuație” invocând această deplasare externă. Când de la celălalt capăt al firului mi s-a spus că se poate rezolva această problemă, în sensul că pot fi extras din mobilitate pentru a participa la Gală, am știut că nu e de glumă! Plus că în zilele următoare au venit o serie de apeluri cu instrucțiuni clare din partea lui Cosmin Chiriță - managerul proiectului MERITO (apropo, eu sunt MMM iar el e CCC dar nici unul nu avem acest număr la mașină...), a Oanei Racheleanu - reporter și a echipei formată din Doria Drăgușin și Mihai Țuțu - pe partea de foto-video. Gata, am intrat în horă, deci...trebuie să joc.

Au urmat vizitele pe care le-am primit la școală: întâi a venit echipa foto-video și s-a nimerit să fie miercuri după-amiază, în ultima zi de simulare a examenului de Bacalaureat. A fost oarecum atipic, școala era goală, elevii relaxați după simulare. Recunosc, mi-a fost oarecum greu să aleg 3 elevi, așa cum mi s-a cerut. Aș fi avut mult mai mulți care puteau „depune mărturie” despre activitățile mele de la clasă. Cu strângere de inimă am ales 3 din clasa a XII-a A: Blanca-Gabriela Farcas, Andrei-Mihai Ghiuruțan și Cătălin-Laurențiu Măieriștean. Nu mă întrebați de ce, nu sunt sigur că am un răspuns. La categoria „foști elevi” e concurență mare. Inițial am optat pentru doi foști elevi, dar forțat de formatul „interviului„ am făcut alegerea finală: Florin Dehelean - prieten drag, cunoscut antreprenor clujean. Formatul interviului a fost unul profesionist, în timp ce eu eram „tras în chip” de Doria prin curtea școlii, pe la stația meteo sau cadranul solar, elevii erau filmați în cabinetul de matematică „Ioan Mocan” de către Mihai. Apoi am urmat eu la interviul video. A fost fain, am încercat, fără falsă modestie, să-mi arăt realizările. Îmi amintesc că mă jucam cu un poliedru realizat prin tehnica origami-modular și răsfoiam revista aniversară MI API - pe post de „obiect drag”. Doamne câte obiecte dragi sunt în acest cabinet în care am investit pasiune și timp... 

În cabinetul de matematică „Ioan Mocan” citind revista MI API. Credit foto: Doria Drăgușin

Pe toată durata sesiunii foto-video aș fi vrut să schimb rolurile. Sunt fotograf cu acte în regulă, pasionat de fotografie și cochetez și cu foto-jurnalismul. Mă ardeau palmele să le dau „lecții” celor doi, nu pentru că aș fi știut mai mult decât ei ci pur și simplu e defect „profesional”, să zic așa. 

Cei doi au plecat fără să-mi spună unde. Dacă la început am fost surprins de faptul că nu mi-au spus nici de unde vin și nici unde urmează să plece, ulterior mi-am dat seama că discreția lor e o dovadă de profesionalism. Ziua următoare, cu clasele revenite la școală după simulare, primesc vizita jurnalistei Oana Racheleanu. Mă asistă la ore și ulterior stăm de vorbă mai bine de două ore. Am spus-o întotdeauna, când e o persoană străină în sala de clasă (că e director, inspector sau altcineva) lecția își pierde din naturalețe. E puțin regizată, vrând-nevrând. E drept, profesorul este actor pe scena clasei, de cele mai multe ori are lecțiile făcute și rolul e repetat, alteori se adaptează situației și improvizează. Dar Lecția adevărată, naturală, e cea în care sunt doar elevii și profesorul-actor. Restul situațiilor, oricine ce ar spune, sunt „artificiale”. Ce vrei provocare mai mare decât să ai ca „spectator” un jurnalist? Poate că știți, am cochetat cu jurnalismul, colaborez frecvent cu mass-media locală, am participat la câteva emisiuni / podcast-uri. Ba mai mult, „blogărul” din mine e un fel de ...jurnalist. Așa că, pe moment, m-am pus în pielea Oanei. Îmi aminteam instantaneu zecile de interviuri pe care le-am luat, apoi mi-am amintit că inspector fiind am asistat zeci de profesori la lecție. Și, credeți-mă, aș fi dat orice să pot schimba rolurile. Nu am avut emoții, profesorul este antrenat să lase emoțiile la ușă. Dar, recunosc, nu m-am simțit deloc confortabil. Noroc cu minunații mei elevi care au intrat rapid în jocul cartonașelor „semafor”. Îmi mai amintesc că la un moment dat, verificând gradul de dificultate al itemilor din subiectul de la simulare, am ridicat și eu cartonașul roșu. Nu a fost premeditat, oricât de actor aș fi... A fost ceva spontan, ceva de o sinceritate debordantă. Adică pe bune, chiar greșisem acel item atunci când am rezolvat subiectul. Aici intervine dilema: e sau nu bine să-ți recunoști greșelile în fața elevilor? Părerile sunt împărțite, nu am nici eu o poziție clar definită pentru că întotdeauna contează contextul. Dar știu sigur un lucru: atunci când ești sincer cu tine și cu cei din jur (Doamne, dă-mi puterea de a fi sincer!), nu ai cum să dai greș. Și ce dacă te judecă (pe moment) lumea? 

la cadranul solar din curtea școlii. Credit foto: Doria Drăgușin

S-a terminat lecția, a urmat lunga poveste cu Oana. Am mai fi povestit încă câteva ceasuri bune, dar ea trebuia să plece la gară. Ne-am despărțit ca doi buni prieteni care ne-am descoperit pasiuni comune. 

A trecut timpul, mi-am văzut de treaba mea. Sunt multe de făcut la școală în această perioadă: cu cei de a XII-a (am două clase) e „de tras”, de reparat ce se mai poate repara. Cred în potențialul elevilor mei, încerc să-i sprijin atât cât pot. Și mai ales să-i încurajez, să-i motivezi. Examenul de Bacalaureat e „floare la ureche” (mă rog, unii elevi vor spune că nu e așa) față de ce le va aduce Viața. Nu știu de ce trebuie să fie atât de important, de ce sistemul românesc de învățământ îi dă o atât de mare atenție, însă nu e momentul acum să filozofăm. Trebuie să depășim acest obstacol și gata! Apoi sunt atâtea de făcut din punct de vedere administrativ la instituția pe care o conduc - Casa Corpului Didactic Sălaj. Sunt proiecte ce tocmai au fost finalizate, sunt activități curente, sunt proiectele viitoare ce bat la ușă. Uneori am senzația că sunt copleșit, noroc cu inimoasa echipă pe care sunt onorat să o conduc. Și da, conducerea Inspectoratului Școlar Județean Sălaj (pentru cei care nu știu CCD e unitate conexă ISJ) mi-a fost un sprijin permanent. Așa că am și uitat de Gala MERITO, asta până în Vinerea Mare. Însă despre asta și ce a urmat la București, am să scriu data viitoare (cel mai probabil peste o săptămână, când mă întorc din mobilitate Erasmus). Până atunci, gândurile se vor liniști, emoțiile se vor estompa și ideile se vor așeza...

în cabinetul de matematică cu un poliedru realizat prin tehnica origami modular. Credit foto: Doria Drăgușin